Cine s-a întâlnit cu Barbara Palmer, Ducesă de Cleveland?

Barbara Palmer, Ducesă de Cleveland, Contesă de Castlemaine, cunoscută ca Lady Castlemaine (27 noiembrie 1640 – 9 octombrie 1709), a fost o curtezană engleză și poate cea mai faimoasă din multele metrese ale regelui Carol al II-lea al Angliei, cu care a avut cinci copii. Influența ei a fost atât de mare, încât se făcea referire la ea ca la "regina neîncoronată".

Barbara a fost subiectul multor portrete, în special cele ale pictorului de curte Sir Peter Lely. Extravaganța, temperamentul și promiscuitatea ei l-au provocat pe jurnalistul John Evelyn, s-o descrie ca "blestemul națiunii".

S-a convertit la romano-catolicism de la anglicanism în 1663.

Printre descendenții ei se include și Diana, Prințesă de Wales.

John Churchill, Primul Duce de Marlborough (n. 26 mai 1650 - d. 16 iunie 1722) a fost un general și politician englez. Cariera sa s-a desfășurat de-a lungul domniei a sase suverani, de la Carol al II-lea al Angliei până la George I al Marii Britanii. A început să se facă remarcat în timpul domniei lui Carol al II-lea, dar datorită regelui Iacob al II-lea, protectorul său pe când era Duce de York, a obținut primele avansări, devenind generalul armatei regale. În 1685, când Iacob al II-lea a devenit rege, Churchill a avut un rol fundamental în sufocarea Rebeliunii lui Monmouth și în asigurarea autorității regelui, dar în 1688 l-a trădat pe Iacob trecând de partea protestanților și a lui William de Orania și a Mariei Stuart.

William de Orania, devenit rege cu numele de William al III-lea, l-a numit conte de Marlborough și i-a încredințat comanda armatei engleze în Irlanda în timpul războiului Marii Alianțe. Apoi poziția lui Churchill la curte a fost destul de importantă până în momentul în care s-a descoperit că acesta purta o corespondență secretă cu regele exilat, Iacob al II-lea și cu iacobinii. A fost arestat și închis temporar în Turnul Londrei; a fost eliberat în 1694 și, datorită influenței soției sale Sarah, prietenă cu viitoarea regină Anna Stuart, și-a recăpătat proprietățile și titlurile, primind titlul de Căpitan-General al armatei engleze. A participat la Războiul de Succesiune Spaniol împotriva regelui Ludovic al XIV-lea, în care a obținut victorii strălucitoare, care l-au imortalizat drept unul din cei mai mari generali din istorie. S-a retras din viața publică în 1711, la reședința sa, Palatul Blenheim, din cauza opoziției multor membrii de la curte. S-a întors pe scena publică în timpul domniei lui George I. Lovit de un ictus, a murit în 16 iunie 1722, la vârsta de 72 de ani.

Ambiția sa insațiabilă l-a propulsat de la obscuritate în centrul scenei afacerilor britanice și europene, devenind cel mai bogat dintre supușii reginei Anna. Legăturile sale familiare i-au adus o rețea de relații pe scena europeană (sora sa Arabella Churchill a devenit amanta lui Iacob al II-lea, iar fiul lor, ducele de Berwick, a fost unul dintre cei mai mari mareșali ai lui Ludovic al XIV-lea). De-a lungul celor zece campanii consecutive ale războiului succesiunii spaniole, Marlborough a fost capabil să formeze și să mențină o coaliție discordantă, prin simpla forță a personalității sale, permițând Armatei Britanice să ajungă la un nivel pe care nu îl cunoscuse din Evul Mediu. Chiar dacă nu a reușit să obțină capitularea totală a dușmanilor săi, victoriile sale au promovat Anglia la statutul de mare putere, asigurându-i astfel o prosperitate crescândă în cursul secolului al XVIII-lea. Împreună cu Alexandru Macedon și Scipio Africanul, a fost unicul conducător care și-a încheiat cariera neînvins.

Charles II (29 May 1630 – 6 February 1685) was King of Scotland from 1649 until 1651 and King of England, Scotland, and Ireland from the 1660 Restoration of the monarchy until his death in 1685.

Charles II was the eldest surviving child of Charles I of England, Scotland and Ireland and Henrietta Maria of France. After Charles I's execution at Whitehall on 30 January 1649, at the climax of the English Civil War, the Parliament of Scotland proclaimed Charles II king on 5 February 1649. However, England entered the period known as the English Interregnum or the English Commonwealth with a republican government eventually led by Oliver Cromwell. Cromwell defeated Charles II at the Battle of Worcester on 3 September 1651, and Charles fled to mainland Europe. Cromwell became Lord Protector of England, Scotland and Ireland. Charles spent the next nine years in exile in France, the Dutch Republic and the Spanish Netherlands. A political crisis after Cromwell's death in 1658 resulted in the restoration of the monarchy in 1660, and Charles was invited to return to Britain. On 29 May 1660, his 30th birthday, he was received in London to public acclaim.

Charles's English Parliament enacted the Clarendon Code, to shore up the position of the re-established Church of England. Charles acquiesced to these new laws even though he favoured a policy of religious tolerance. The major foreign policy issue of his early reign was the Second Anglo-Dutch War. In 1670, he entered into the Treaty of Dover, an alliance with his cousin, King Louis XIV of France. Louis agreed to aid him in the Third Anglo-Dutch War and pay him a pension, and Charles secretly promised to convert to Catholicism at an unspecified future date. Charles attempted to introduce religious freedom for Catholics and Protestant dissenters with his 1672 Royal Declaration of Indulgence, but the English Parliament forced him to withdraw it. In 1679, Titus Oates's fabrication of a supposed Popish Plot sparked the Exclusion Crisis when it was revealed that Charles's brother and heir presumptive, James, Duke of York, had become a Catholic. The crisis saw the birth of the pro-exclusion Whig and anti-exclusion Tory parties. Charles sided with the Tories and, after the discovery of the Rye House Plot to murder Charles and James in 1683, some Whig leaders were executed or forced into exile. Charles dissolved the English Parliament in 1681 and ruled alone until his death in 1685.

A patron of the arts and sciences, Charles became known for his affability and friendliness, and for allowing his subjects easy access to his person. But he also showed an almost impenetrable reserve, especially concerning his political agendas. His court gained a reputation for moral laxity. Charles's marriage to Catherine of Braganza produced no surviving children, but the king acknowledged at least 12 illegitimate children by various mistresses. He was succeeded by his brother James.