Cine s-a întâlnit cu Siobhan Liddell?

Nancy "Nan" Goldin (n. 12 septembrie 1953, Washington, D.C.) este un fotograf american.

Nan Goldin se naște la Washington DC în 1953, dar crește la Boston, unde frecventează School of the Museum of Fine Arts. Trăiește la New York din 1978, unde s-a afirmat ca fiind unul dintre cei mai importanți exponenți ai unei arte care milita pentru o identificare completă a artei cu viața.

Până la vârsta de 18 ani, folosea fotografia ca pe un ”jurnal public”, motiv pentru care opera lui Nan Goldin nu poate fi separată de viața ei. Marcată de sinuciderea surorii ei de 18 ani 1965, își începe activitatea fotografică chiar prin fotografierea propriei familii. Rămâne pentru totdeauna foarte apropiată de albumul de familie atât ca tehnică cât și ca subiecte alese. Abordarea fotografiei este pentru artistă o terapie personală. Ea insăși afirma că fotografia a salvat-o, pentru că de fiecare dată când ii era frică sau trăia ceva teribil, fotografia o ajuta, îi permitea să supraviețuiască și ajuta supraviețuirea persoanelor care, prin intermediul amintirii, readucea în viațǎ persoanele și momentele pierdute.

Temele artistei reprezintă tristețile și bucuriile vieții, sunt personajele izolate de societate, dar care prin intermediul artistei demonstrează o sensibilitate, un caracter puternic, o excentricitate care cuceresc prin abandonul iubirii. Nan fotografiază viața și știe sa creeze subiecte unice, dar în același timp vesele, pasionante, curioase și mereu umane. Sunt aceste personaje, prietenii și cunoscuții lui Nan, viața lor care iese din canoanele convenționale, cele care influențează poetica lui Nan. Artista se mai inspiră din picturile lui Mark Rothko, din operele lui Richard Todd și din pictura lui Caravaggio. Lumina este redescoperită de artistă în multe dintre operele sale.

Fotografia sa aduce la nivelul de artă drogurile și dependența, sexul între adolescenți și copii maturizați precoce, homosexualitatea, dar aceste imagini nu sunt nicidecum vulgare, ci foarte reale. Nu subliniază și nici nu ascunde drama.

Perioada în care este apăsată de durere din cauza morții tragice și premature a multor prieteni, o poartǎ la reconsiderarea propriei vieți. Trece prin niște crize interioare, dar nu ezită să intre în centre de reabilitare. Nici nu încetează sǎ fotografieze. Aceste experințe îi dau ocazia de a reprezenta o viziune dureroasă a vieții, exprimată într-un mod metaforic. În același timp , Nan păstrează o viziune a lumii pozitive, care este exprimată în unele fotografii intime.

Este o artistă a cărei operǎ impresionează, reprezentând o lume de dependenți de travestiți din lumea spectacolului, de femei bătute, dar si fotografii pline de iubire, umane, în care valorile universului sunt prezente, înfățișează viața așa cum este câteodată, deprimantă și tragică.

Se vede întregul său anturaj trecând prin viață: bătrânețea, dragostea, moartea, copilăria se succed la câteva secunde de la o imagine la cea succesivă. Acest grup de persoane apropiate ei dintre care multe au dispărut, pare a fi prins într-o conspirație orchestrată de moarte.

Nan Goldin observă partea transgresivă ascunsă în viața orașului cu o abordare intimă și personală. Amintirile private devin opere de artă doar după decizia de a le expune. Surprinde în fotografii prieteni și cunoscuți, chiar și pe ea însăși, cum ar fi celebrul autoportret la o lună după ce a fost bătută. Stilul său devine o icoană a generației sale dificile și acesta se dezvoltă după extinderea sidei care pune în discuție încrederea sa în puterea imaginilor exprimând clar cine este doar pentru cei care cunoșteau pe cei pierduți.

Goldin înțelege cǎ fotografia trebuie să documenteze viața cotidiană a amicilor săi seropozitivi în funcție de valențele socială și politică și organizează prima mare expoziție despre SIDA la New York, în 1989.

Subiectul principal al lui Goldin este ca un memorial iubitor pentru o comunitate devastată de dependența de droguri și SIDA. Culorile puternice, dimensiunile mari (76,2 x 101.6 cm) de printuri Cibachrome au făcut din Goldin atât un lider în extinderea fenomenală de fotografii în culori în arta contemporană în anii 1980, precum și o sursă de inspirație pentru alti artiști din anii 1990. În 1996 Whitney Museum îi dedică prima mare retrospectivǎ intitulată “I’ll be your mirror”. În timpul anilor '90, fotografia lui Nan Goldin prinde optimism reprezentând viața homosexualilor din marile orașe pe care le frecventa. Printre imaginile acelea erau si multe fotografii ale copiilor, aceștia fiind martorii regăsirii voinței artistei de a trăi.

In anul 2001 realizează un nou spectacol de diapozitive care reprezintă o altă reflecție intimă asupra relațiilor amoroase, cu o serie de copii surprinși în timpul actului de dragoste.

Des atacată pentru alegerea temelor, în expoziția “Contacts” din 1999 tratează condiția ființei umane, durerea, capacitatea de a supraviețui și cât este de dificil.